Duminică, 5 aprilie, credincioşii ortodocşi şi greco-catolici sărbătoresc Intrarea Domnului în Ierusalim – Floriile.
Conform tradiţiei Bisericii, Intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. De data aceasta, îşi pregăteşte singur intrarea, conform profeţiilor din Vechiul Testament, ca să fie recunoscut după lege că este Mesia, Mântuitorul lumii. Poporul îl întâmpină pe Iisus cu ramuri de finic şi de măslin, strigând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. Prin aceste cuvinte, oamenii simţeau că însuşi Dumnezeu a venit în lume pentru a aduce mântuirea ei. Intrând ca Împărat în Ierusalim, Iisus anticipează biruinţa Sa apropiată asupra morţii, ca şi biruinţa întregii omeniri pe care o purta în Sine.
Primele menţiuni despre această sărbătoare provin din secolul al IV-lea. Cei dintâi care o pomenesc sunt Sfântul Epifanie, căruia i se atribuie două predici la această sărbătoare, şi pelerina apuseană Egeria, care, în însemnările ei de călătorie, descrie modul în care se celebra această duminică în Ierusalim, spre sfârşitul secolului al IV-lea. De la unii dintre marii părinţi ai Bisericii, între care se află Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Chiril al Alexandriei, există predici celebre ţinute în cinstea ei.
În vechime, Duminica Floriilor, începutul săptămânii Paştilor, mai era numită Duminica aspiranţilor sau a candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii (cei care urmau să se boteze) mergeau cu mare solemnitate la episcop spre a-i cere să fie admişi la botez, iar acesta le dădea să înveţe Simbolul credinţei (Crezul). Se mai numea şi Duminica graţierilor, pentru că, în cinstea ei, împăraţii acordau graţieri.
De Florii, oamenii merg la biserică pentru a sfinţi crenguţe de salcie pe care le pun la geamuri, la uşi sau la porţi. Crenguţele de salcie amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul.
În unele părţi ale ţării locuitorii de la sate se încing cu ramurile de salcie peste mijloc, credinţa spunând că acest ritual îi apără de boli şi îi face mai robuşti.
Cu aceste ramuri, după ce au fost duse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele, pentru că apără casa de rele şi o protejează de evenimente neplăcute.
Salcia este mereu înflorită în această perioadă a anului, o expresie a fertilităţii şi a reînvierii naturii. De asemenea, se spune că este bine să te încingi cu aceste ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul tot anul. Cu ramurile de salcie apicultorii înconjoară stupii în ziua de Florii, iar ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub brazdă.
În tradiţia populară, există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă peste un râu.
Denumirea populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Ca aspect necreştin, există obiceiul ca în vreme de furtună să se pună pe foc muguri din sălciile de la Florii, pentru a împrăştia norii şi grindina, protejând casa şi familia de dezastre.
De Florii, cu o săptămână înainte de sfârşitul Postului Mare, este dezlegare la peşte.
Începând cu seara de duminică, în biserici începe săvârşirea slujbelor, numite denii. Acestea evocă toate momentele importante petrecute în viaţa Mântuitorului între ziua Intrării triumfale în Ierusalim şi până la Învierea Sa din morţi.
Cu ziua de Florii începe ultima săptămână a Postului Paştilor, numită Săptămâna Patimilor, în care creştinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.